Proiectul I2DS2 Dictionary reprezintă o inițiativă a I2DS2 menită să ofere un înțeles conceptelor esențiale utilizate în domeniile securității, apărării și intelligence, precum și sintagmelor și termenilor de actualitate care pot fi regăsiți în documentele, discursurile și narațiunile specifice acestor domenii. Definițiile sunt propuse de membrii comunității I2DS2, parcurg un proces de rafinare cognitivă și sunt avansate în spațiul public, din dorința de a ne aduce o contribuție la dezvoltarea limbajului comun al domeniilor amintite și, implicit, la consolidarea culturii de securitate.
Autonomia strategică a Uniunii Europene reprezintă capacitatea Uniunii de a acționa în mod omogen și independent în cadrul sistemului internațional pentru apărarea și promovarea propriilor interese, alături de parteneri sau în mod individual.
Conceptul de autonomie strategică incubă patru dimensiuni: politică, tehnologică, operațională și instituțională.
Dimensiunea politică a autonomiei strategice se referă la capacitatea Uniunii Europene de a lua decizii în domeniul securității și apărării, fără a fi influențată sau împiedicată în vreun fel de o terță parte, în oricare din etapele procesului decizional.
Dimensiunea instituțională a autonomiei strategice se regăsește în arhitectura organizatorică europeană din domeniile diplomației și apărării, menită să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului, Comisiei și Parlamentului din domeniul politicii externe și de securitate.
Dimensiunea tehnologică a autonomiei strategice reprezintă capacitatea Uniunii de inovare în domeniul tehnicii, tehnologiilor și echipamentelor militare.
Dimensiunea operațională a autonomiei strategice se referă la capacitatea Uniunii de a desfășura operații militare în mod autonom, în vederea promovării sau apărării intereselor europene.
(Niculae Iancu, 15 septembrie 2019)
Reziliența strategică a NATO reprezintă capacitatea Alianței de a se adapta și de a absorbi o schimbare produsă în mediul de interes strategic, fără efecte nocive asupra apărării individuale și colective aliate. Reziliența strategică aliată a fost clar articulată sub formă de principiu de conduită începând cu 2014 (momentul Crimeea), ca răspuns al NATO la multiplicarea amenințărilor la adresa securității teritoriilor aliate din Europa de Est. La modul extins, reziliența înseamnă capacitatea unei entități de a se adapta și rezista la discontinuități strategice, mai ales la șocuri externe, respectiv capacitatea de a reveni rapid la situația de echilibru anterioară sau dorită, combinând activ factori politici, sociali, economici și militari de retaliere.
Principial, reziliența strategică a NATO presupune concentrarea eforturilor asupra a cinci mari domenii (security baskets). Primul se referă la consolidarea apărării teritoriale și securității frontierelor, ceea ce presupune construirea unor forțe și capabilități de apărare puternice și flexibile, dezvoltarea cooperării cu aliații - de la caz la caz, și cu partenerii regionali, pentru a perfecționa protecția frontierelor și schimbul de informații (intelligence).
Al doilea include dezvoltarea capabilităților de combatere a amenințărilor hibride, prioritățile fiind crearea unor instrumente pentru răspuns la amenințări hibride, cooperarea inter-instituțională în comunicarea strategică, dezvoltarea parteneriatelor guvern-societate civilă pentru a contracara propaganda străină și dezinformarea. Un alt domeniu este apărarea cibernetică și securitatea informațiilor, NATO susținând programe concrete de reziliență, de colaborare inter-aliați pentru susținerea securității informațiilor, rețelelor de comunicații și a infrastructurior critice.
Consolidarea pregătirii societății civile pentru apărare constituie o altă direcție. Alianța asigură asistență pentru gestionarea crizelor și situațiilor de urgență în parteneriat militar-civil, continuitatea serviciilor guvernamentale (inclusiv transporturi, de apă și alimente), capacitatea de a gestiona mișcarea necontrolată a masei de oameni și a victimelor. Deși NATO nu este o organizație fundamental dedicată securității energetice, acesta este al cincilea domeniu al rezilienței aliate, oferindu-se expertiză în problematicile dezvoltării rezervelor de energie, protejării infrastructurilor energetice critice și îmbunătățirii eficienței energetice în domeniul militar.
De remarcat că o primă formulă de reziliență aliată a fost introdusă de Articolul 3 din Tratatul fondator al NATO, care stabilește că „Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat”.
Trebuie amintit că reziliența strategică a fost consacrată și la nivel UE prin Strategia Globală a Uniunii, ca fiind unul dintre cele cinci principii diriguitoare pentru creșterea rolului său la nivel mondial.
(Cristian Eremia, 20 noiembrie 2019)
Capabilitatea militară se referă la (1) capacitatea tehnică și tehnologică a apărării corelată cu resursele existente, (2) pregătirea de luptă înțeleasă ca abilitate de acțiune și (3) structura forței sau modalitatea de organizare și concepția de utilizare a resurselor de apărare.
Fără ca noțiunea să fie inclusă încă în dicționarul explicativ al limbii române, capabilitatea este utilizată în limbajul comun de securitate și apărare adeseori în sinonimie cu termenul capacitate, ceea ce conduce la o simplificare inacceptabilă a înțelesului termenului de bază.
Dicționarul Departamentului Apărării al SUA consideră capabilitatea ca fiind „abilitatea de îndeplinire a unei sarcini sau de executare a unui curs de acțiune în condiții specificate, la un nivel de performanță dat”.
Definiția operațională a capabilității în NATO se referă la „potențialul exprimat în termeni cantitativi și calitativi”, în timp ce pentru planificatorii NATO capabilitatea reprezintă „abilitatea de a crea un efect prin angajarea unui set integrat de aspecte de doctrină, organizare, instruire, echipamente, conducere, personal, infrastructură și interoperabilitate”.
Militarii australieni definesc capabilitatea ca fiind „puterea de a realiza un efect operațional așteptat într-un mediu desemnat, într-un timp dat, și de a susține acel efect pentru o perioadă stabilită”.
Noțiunea de capabilitate militară este esențială în realizarea planificării apărării. Scopul planificării apărării nu este de a construi structuri de forță, ci de a crește sau asigura letalitatea forțelor armate la un nivel suficient pentru îndeplinirea scopurilor de descurajare și înfrângere a adversarului. Iar letalitatea reprezintă o expresie a puterii, puterea este o măsură a forței, în timp ce forța decurge direct din capabilitate.
(Niculae Iancu, 10 mai 2020)